Aș începe ca la Alcoolicii Anonimi, pentru că și cinematograful este o dependență, cu siguranță mai puțin nocivă și mai inventivă. Mă numesc Irina-Margareta Nistor și nu pot trăi fără filme, nici măcar în avion. Le văd de la 2 ani, când m-a dus mama pentru prima dată la un mic cinema, de mult dispărut, de lângă Sinaia, de pe la Cumpătul. N-am învățat să fiu cumpătată în privința vizionărilor, și îmi place să trec pe răboj, măcar pe la festivaluri, în continuare între 5 și 7 producții la 24 de ore, ca pe vremea când ”dădeam” voci pe video.

La facultatea de limbi străine, franceză cu engleză, pe care am terminat-o la timp, în 1980, (am regretat mai apoi că n-am repetat vreo câțiva ani, ca să nu ajung șomeră pe când teoretic nu exista așa ceva) am chiulit „constructiv” mergând la Cinemateca Română, cea de vizavi de sediul Poliției Capitalei, devenite o a doua reședință, unde mărturisesc că, nu m-am declarat flotant, nici măcar pe la recensăminte. Am lucrat aproape 20 de ani la TVR, inclusiv pe domnia cenzurii infernale, când orice sărut de pe peliculă nu trebuia să dureze mai mult de 3 secunde, de te miri cum de se mai nășteau, măcar din când în când, ceva copii, din cei impuși la normă. În rest, mă bucur că nu mai sunt doar nefericitele de 2 ore de program pe micul ecran și mă pot lăcomi la cât mai multe titluri la home-cinema-ul achiziționat din moștenirea de la o mătușă (n-o chema Tamara!) ori prin juriile pe care le frecventez cu drag.